Între actorie şi muzică s-a aflat din tinereţe. Cea din urmă l-a cu­ce­rit, deşi cu aju­torul celei dintâi.

Institutul de Teatru Bucureşti, pro­moţia 1966. Corneliu Dan Borcia, absol­vent de 66, astăzi actor la Teatrul Ti­neretului din Piatra-Neamţ, îmi recomandă să vorbesc cu Ţăcă: "Îl însărcinez purtător de cuvânt şi pentru mine". Ţăcă e numele de alint al lui Constantin Cojocaru, actor la Odeon. Omul este "bolnav" de oralitate. Politicienii ar putea învăţa mult de la el doar luând minte la arta oratorică pe care o are la degetul mic!

CEI MAI MICI. "Vorba poetului, atunci când mă întorc atât de mult în timp - 45 de ani - parcă-mi vine să mă-ntunec! Dar interesant e că se luminează extraordinar, fiindcă-i perioada anilor 62 - admiterea la Institutul de Teatru şi Film, când am de­venit coleg cu Tudor Gheorghe, noi doi fiind cei mai mici din anul I", deschide Ţăcă sacul amintirilor. "Noi eram picii anului, dar colegii numai mie mi-au zis Ţăcă. Tudor, fiind născut in zodia Leului, emana o anume energie, chiar şi la 17 ani, şi nu putea fi poreclit aşa. Eu, fiind Taur, deci cu trei luni mai mare decât el, eram cam viţeluş, de-aia mi-au şi spus Ţăcă. El era la clasa Eugenia Popovici, eu la clasa George Carabin."

EPOPEI. Anii aceia au în ei ceva fabulos, socoteşte actorul: "Locuiam într-un cămin al IATC-ului, pe strada Izvor. Era o casă boierească veche, cu etaj, care a fost dărâmată în timpul lucrărilor din zona Uranus. Avea acest cămin un portar-paznic care scria epopei despre cucerirea spaniolă în Lumea Nouă, despre azteci, despre inimi sângerânde şi tot masacrul care s-a făcut atunci. Şi ni le citea noaptea... avea un vers lung, cred că alecsandrinic scria el¦ caiete întregi! Fa­bulos era că-l ascultam recitând nopţi în şir".

Tudor a luat chitara şi a început să improvizeze, "să cânte, nesilit de nimeni, ne­împiedicat de nimeni, într-o li­bertate extraodinară şi într-o linişte a lui. Era ceva care mie, atunci, îmi suna uşor ciudat: ce l-o fi apucat cu chitara, când noi trebuia să facem bine lucrurile la Actorie? Promitea atât de bine ca actor, ce rost mai avea să cânte noaptea la chitară?", spune Cojocaru. Intre Ţăcă şi Tudor a rămas tot timpul o legătură secretă şi sensibilă, un soi de solidaritate a lor, a ţăncilor de la Actorie.

Chef cu schimb de nădragi

Cea mai frumoasă amintire din perioada studenţiei? Petrecerea de absolvire a IATC-ului. "Era undeva pe la Herăstrău. Pe la ora 1:30-2:00 ne-a venit cheful să facem o baie. Bineinţeles că ne-am dezbrăcat cu toţii la costumul lui Adam şi-am sărit în apă. La un moment dat a apărut un miliţian şi atât de rapid ne-am îmbrăcat, încât eu am plecat cu pantalonii lui Tudor, care are picioarele mult mai lungi ca ale mele, iar el era în pantalonii unui alt coleg, Stratulat, de-i veneau pe la genunchi. Eram o gaşcă nebună, am încălecat pe motociclete şi am fugit", povesteşte Constantin ­Cojocaru.

Bursier republican, deşi tatăl era deţinut politic

In 1962, Tudor Gheorghe a fost admis la Institutul de Teatru din Bucureşti, la clasa de Actorie. Pe fişa de înscriere la institut, ­pentru a nu fi respins pe motiv că tatăl era deţinut politic, a trecut în dreptul acestuia o linie... ­Talentul deosebit i-a asigurat şi bursă. "Au fost nişte ani minunaţi din viaţa mea, dar foarte grei... Cu tata arestat, la şcoală refuzam de cele mai multe ori, spre stupoarea ­profesorilor care ştiau ce pot, să răspund, deoarece m-ar fi pus să completez noi fişe cu date despre părinţi. Îmi era teamă să nu fiu descoperit că am tata la închisoare şi să fiu zburat din institut. Când l-au eliberat însă pe tata din puşcărie am luat numai 10, obţinând şi bursa republicană. Mi-amintesc că eram numit de colegii de facultate «prinţul blatiştilor», deoarece mâncam la cantină fără să am cartelă!", a mărturisit Tudor ­Gheorghe intr-un interviu pentru Gazeta de Sud. Însă tânărul nu se temea să recite pentru colegii săi de cămin poezii scrise de tatăl său în timpul detenţiei, după cum îşi aminteşte Ţăcă Cojocaru.

Neaşteptat şi spectaculos

"Muzica lui are ceva dramatic, iar expresia lui în cântec are ceva de mare fineţe actoricească, care produce o anumită sensibilizare a ­publicului şi prin culoarul acesta oferit de scenă. Lucrurile astea la el se amestecă atât de frumos şi de puternic, încât normal că dau ceva neaşteptat şi spectaculos. Practic, Tudor este inimitabil. Singurul lucru cu care mă pot lăuda în raport cu el, amândoi fiind actori, este că sunt mai mare decât el cu trei luni. Notaţi, vă rog: Ţăcă e mai mare decât Tudor cu trei luni", zâmbeşte colegul Ţăcă.


A schimbat algoritmul destinului
13/10/2007

Tudor Gheorghe nu este un ar­tist la modă. Este un artist actual. Am îndrăzni să spunem că e chiar mai mult de atât: e o necesitate. Ceva în genul apei, aerului sau pâinii. De aceea, revenim, după un an, cu a doua Ediţie de Colecţie dedicată personalităţii sale, de data asta însoţită de un CD. Un best-off cum se zice, spre amuzamentul maestrului, care consideră termenul ridicol de inadecvat. Sau, ca să ne exprimăm ro­mâneşte, un CD cu o selecţie de 18 piese din toată "descânto­teca" muzicii sale (nu s-o su­pă­ra Marin Sorescu pentru acest transfer ilicit de metaforă!). A doua ediţie a apărut, aşadar, sub presiunea nevoii de Tudor Gheorghe, resimţită încă de la prima iniţiativă, cea de acum un an. A devenit deci o datorie de onoare a noastră atât faţă de public, cât şi faţă de artist să-l reedităm. De fapt să-l continuăm, căci aproape totul e nou aici. Când ne-am dus să-l stârnim la taifas, la Craiova (capitala patriei sale, Oltenia), Tudor Gheorghe ne întreba, cu şireată inocenţă retorică, de ce facem a doua Ediţie de Colecţie cu el, că doar e încă în viaţă, nu? Voia să afle, să-i ­confirmăm, ceea ce de fapt ştia. Sau, poate, era curios să ştie dacă şi noi ştim ce cânta el. Bineinţeles că ştiam şi bineinţeles că i-am confirmat. Că doar de aceea este singurul artist viu cu două Ediţii de Colecţie. A intrat în eternitate antum, nu postum, cum se întâmplă cel mai adesea şi cel mai trist. Ce-a făcut, ce n-a făcut olteanul, dar a reuşit să schimbe algoritmul răutăcios al destinului. Şi e bine să se ştie.

Targetul lui este România. Şi totuşi, radiourile nu-l difuzează pentru motivul că n-are target.

Locuieşte, împreună cu soţia sa, Georgeta, şi cu fiul lor Adrian, în Craiova, vizavi de Casa Căsători­ilor. De aceea, toate week-end-urile îi sunt "asasinate" de claxoanele nuntaşilor. Locuinţa îi este păzită de un rotweiler şi două broaşte ţestoase. Ţine în casă o colecţie de peste o sută de arici jucărie, cumpăraţi din toată lumea. Are şi trei statui cu chipul său (două de bronz şi una de lemn) făcute cadou de prieteni. Şi cărţi, multe, multe cărţi.

Jurnalul Naţional: O întrebare amară: de ce n-aveţi nici discipoli, nici epigoni?

Tudor Gheorghe: Există mai multe explicaţii. Nu mai sunt profesori mari, în şcolile de teatru, care să impună atitudinea faţă de o meserie atât de grea. Scena se câştigă greu, centimetru cu centimetru. Pe urmă, tinerii talentaţi de azi vor să fie direct vedete. N-au răb­dare să aştepte şi să trudească. La muzica pe care o cânt eu trebuie să ştii ce cânţi, nu e su­ficient ta­lentul. Deci trebuie să înveţi. Apoi trebuie să înţelegi instrumentul. Deci trebuie să munceşti. Iar ca să fii creativ restaurând piesele vechi, îţi trebuie, pe lângă meşteşug şi ta­lent, har. Cine să se încumete la toate acestea?

Jurnalul Naţional: Marin Sorescu, pe care l-aţi iubit, a fost ministru al Culturii. Dumneavoastră nu v-ar fi plăcut?

Tudor Gheorghe: Lui i-a plăcut, mie nu. Mi s-a propus de două ori...

Jurnalul Naţional: Şi...?

Tudor Gheorghe: Ei, cum mi-ar fi stat? Parcă văd titlurile din ziare: "Tudor Gheorghe, ministrul cobzar". Sau: "În seara asta, va concerta la Sala Palatului, ministrul Culturii şi Cultelor". Cum mai urcam eu pe scenă? Şi nici nu aş fi putut face mai mult pentru cultură decât fac acum, cu concertele mele.

Instituţia Tudor Gheorghe

Jurnalul Naţional: Nu prea sunteţi difuzat la radio.

Tudor Gheorghe: Aşa e. Cică n-am target. Habar n-au ei că targetul meu e România!... Dar nu numai că nu mă difuzează. Niciodată statul român, Ministerul Culturii sau vreo altă instituţie guvernamentală nu m-a trimis în străinătate, să reprezint România. Eu am fost CHEMAT, nu trimis. Am cîntat în Europa, Canada, Statele Unite. Am cîntat şi pentru comunităţile religioase româneşti.

Jurnalul Naţional: Care?

Tudor Gheorghe: Cam toate. O dată am dat un concert într-o pădure. Era, de fapt, inaugurarea unei bise­rici ortodoxe, iar locul era o poiană. Se amenajase acolo, printre copaci, tot spaţiul caracteristic unei biserici: naos, pronaos, altar... A fost extraordinar.

Jurnalul Naţional: Şi la mai care?

Tudor Gheorghe: Am fost, cum ţi-am spus, la mai toate. O dată, la o asemenea comunitate - nu-i spun numele - , după ce le-am cîntat în biserică, pastorul lor a intrat într-un fel de transă mistică. Sau asta voia să fie... Mi-a "tradus" că Domnul e mulţumit de pasul pe care l-am făcut, dar că trebuie să fac şi pasul următor, adică să mă convertesc. Dacă nu, familia mea va păţi mare necaz. Aici m-am înfuriat. Nu poţi scrie ce i-am zis... "De-aia m-ai chemat, mă, aici? Ca să-mi ameninţi nevasta şi copilul?"... Şi iar i-am spus vorbele alea pe care nu le poţi scrie. După care mi-am luat chitara şi am ieşit...

Jurnalul Naţional: Cum vă privesc oltenii din Craiova?

Tudor Gheorghe: În Craiova au fost, până în 1990 - îmi spunea cineva - trei instituţii care făceau gloria oraşului: Uzinele Electroputere, clubul de fotbal Universitatea Craiova şi Tudor Gheor­ghe. Electroputere a fost dezmembrată şi vîndută iar de Universitatea s-a ales praful. A rămas Tudor Gheorghe.

"Avem o meteahnă: schimbăm prea des miniştrii"

Jurnalul Naţional: Mai credeţi în puterea limbii române, într-o lume anglofonă?

Tudor Gheorghe: Dar tu mai crezi în Moş Crăciun?

Jurnalul Naţional: Da.

Tudor Gheorghe: Hai să-ţi povestesc ce cred eu. Sunt multe cuvinte pe care eu nu le-am lăsat şi nu le las să moară. Dar nu mai pot de necaz cînd oamenii uită numele lucrurilor care încă există. Uite, în "Carul de flori" sunt cuvinte senzaţionale care denumesc componentele carului. Nu ne mai interesează, poate, să ştim din ce e alcătuit un car, dar florile? Florile nu s-au schimbat, au rămas aceleaşi... Nu vreau să ne întoarcem la condiţia socială a ţăranului interbelic. Trăia rău, era vai de capul lui. Nu trebuie să revenim la sărăcie de dragul ideii de a păstra tradiţia. Eu vreau să bat în poarta ţăranului, la Bobiceşti, sau la Morunglav, cînd sunt însetat şi trec pe-acolo, şi să-i spun: "Bă, nea Costică, dă-mi şi mie un pahar cu apă!". Şi el să mă întrebe: "Vreţi cu gheaţă sau fără gheaţă, domnu Tudor?" Şi să mă omenească, să mă invite în casă şi să-mi spună: "Vă deranjează aerul condiţionat?". Eu îmi doresc ca ţăranul român să aibă aceste lucruri. Şi e firesc să fie aşa, într-o lume modernă şi normală. Nu-l vreau în opinci şi puţind a bălegar... Îl vreau curat şi înstărit, dar păstrător de tradiţie.

Jurnalul Naţional: În concluzie, ne vom pierde limba?

Tudor Gheorghe: Nu cred, pentru că încă n-o ştim foarte bine. Dar, în ideea de a consolida ceea ce avem, am propus la doi miniştri, până acum, un ma­nual alternativ muzical: o istorie a poeziei române, de la primele manifestări poetice in limba română, până astăzi. Numai că noi avem o meteahnă: schimbăm prea des miniştrii... L-am propus lui Maior şi a fost de acord. Dar l-au schimbat pe Maior. L-am propus Ecate­rinei Andronescu, a fost şi ea de acord. Când să-l pună în practică, au schimbat-o şi pe ea. Am hotărât să-l fac de unul singur.

Jurnalul Naţional: În ce constă proiectul?

Tudor Gheorghe: Aş începe cu un set de cinci compact-discuri care să cuprindă toate bijuteriile poetice care l-au pregătit, în timp, pe Eminescu. Iţi dai seama cât s-au chinuit ăştia până să ajungă la el? Dosoftei, Miron Costin, pe urmă Costache Conachi, fraţii Văcăreşti... Uite ce scria Dosoftei pe la 1600: "Cine-şi face zid de pace,/ Turnuri de frăţie,/ Duce viaţă fără greaţă/ Ntr-a sa bogăţie,/ Că-i mai bună depreună/ Viaţa cea frăţească/ Decât armă ce destramă/ Oaste vitejească". Sau Miron Costin: "Norocul la un loc nu stă,/ Într-un ceas schimbă pasul,/ Anii nu pot aduce/ Ce-aduce ceasul"... Gândeşte-te că amândoi au fost contemporani cu Shakespeare. Nu e tulburător?... Dacă n-ar fi fost toţi amărâţii ăştia, care să pună pietricică pe pietricică, nu mai avea Eminescu pe ce să urce Luceafărul... El n-a apărut din neant. A apărut ca o culme pregătită şi anunţată de Alecsandri. Cu Alecsandri s-a încheiat procesul acumulărilor. Eu îl iubesc pe Alecsandri (râde) până la identificare fizică... Pâna aici ar fi primul disc. Al doilea i-ar cuprinde pe Eminescu şi Macedonski. Amândoi în aceeaşi teacă, primul fiind ultimul mare poet romantic al lumii, celălalt fiind primul mare poet modern al României. Mai departe, pornind pe filiera filosofico-meditativă, aş pune pe al treilea album pe Eminescu, Blaga şi Ioan Alexandru. Pe al patrulea i-aş pune pe Macedonski, Arghezi, Nichita, iar pe al cincilea pe Ion Barbu. Singur. Pentru mine Barbu este unul dintre marile fenomene ale poeziei române. Cheia întregii sale poezii stă în acest vers: "Castelul tău de gheaţă l-am cunoscut, Gândire!"... Ei bine, aceste compact-discuri ar fi un instrument de învăţare a poeziei în primul rând pentru profesori. Pentru că nici ei nu mai ştiu raţiunea şi frumuseţea limbii române.

Dumnezeu şi cobza

Jurnalul Naţional: Cum aţi trecut de la chitară la cobză?

Tudor Gheorghe: Am avut un dialog pe tema asta cu "to­varăşul" Dumitru Popescu, zis Dumnezeu. El m-a obligat, pur şi simplu, să învăţ la cobză. M-a chemat într-o seară la el şi m-a întrebat ceva formidabil: "Tovarăşu Tudor - zice - , câţi chitarişti sunt mai buni decât dumneata, în Europa?". Zic: "Toţi. - Dar vreun cobzar mare ştii? - Nu". Mi-a spus apoi că folclorul românesc se duce pe râpă, că e în pericol de dispariţie şi că trebuie făcut ceva... Uite cine-mi spunea mie lucrurile astea: ideologul Partidului Comunist! Ce mai, mi-a dat de înţeles că n-am încotro, trebuie să învăţ la cobză. După vreo două luni a venit din nou la Craiova şi m-a chemat la el. "Cum stăm cu cobza?" - m-a întrebat. "Păi, să vedeţi... - Tovarăşu Tudor, zice, un secretar de partid îţi spune o dată sau de două ori. A treia oară te uită". Aşa m-am apucat să învăţ la cobză. E un instrument greu de învăţat. Trebuie să ştii să auzi ca lăutarii. Eu sunt - am mai spus-o - cobzarul generaţiilor din era calculatoarelor...

Jurnalul Naţional: Cobza e un instrument autohton?

Tudor Gheorghe: Da. Am găsit-o pe Columna Traiană. Era numită lira tracă.

"Am şi două pistoale: cobza şi chitara"

Jurnalul Naţional: Cînd a început să se ducă pe râpă folclorul?

Tudor Gheorghe: Degradarea şi căderea cîntecului popular a început din clipa în care primul poet anonim a găsit rima nefericită "ogorul-tractorul". Din clipa aia mai era un pas până la "Foaie verde-a bobului,/ Mulţumim Partidului". De aici a început folosirea cîntecului popular ca mijloc de propagandă...

Jurnalul Naţional: A existat şi un folclor al rezistenţei?

Tudor Gheorghe: A existat şi eu chiar am vrut să fac o selecţie... Era o poezie care spunea, de pildă: "Firi-a dracu tarla lungă,/ Nu tu soare, nu tu umbră!" Într-alta vorbea purceaua cu stăpîna: "Firi-a dracu de stăpînă,/ Nu venişi cu druga-n mână!/ Ba să fii tu, de purcea,/ Că mă lua Miliţia".

Jurnalul Naţional: În "Cîntecul lui Nea Mărin" aveţi două versuri: "I-au fost dragi pe lumea asta/ Calul, puşca şi nevasta". Am observat că, în poezia populară, apar destul de des aceste trei motive...

Tudor Gheorghe: Calul, puşca şi nevasta au fost reperele bărbatului român într-o lume anterioară seco­lului vitezei. Calul era cel care-l călătorea, puşca - cea care-l apăra şi nevasta - reperul de stabilitate. Eu am folosit această sintagmă - calul, puşca şi nevasta - în "Cîntecul lui Nea Mărin", pentru că mi s-a părut că se potrivesc imaginii pe care a lăsat-o in urmă Amza Pellea.

Jurnalul Naţional: Totuşi, în această ierarhie, nevasta e pe ultimul loc. În alt cîntec, mai ziceţi - de fapt, cîntecul zice!: "Eu am două doruri grele,/ Dorul meu şi-al mîndrii mele,/ Nu-l pot spune la muiere./ Că muierea este ra/ Şi incepe-a blăstăma"... Este mai importantă dragostea de ibovnică decît dragostea de nevastă?

Tudor Gheorghe: Dragostea de iubită e mai spectaculoasă. Ea reprezintă aventura, adrenalina, mîndria bărbatului. De aceea e mai cîntată, mai "dezbătută" în cîntec. Dragostea de nevastă e aşezată, stabilă, obligatorie.

Jurnalul Naţional: În "Trecui podul pe la Leasă", cîntaţi despre dorul de mamă, tată, copii şi nevastă, exprimate prin viteza calului. La primii trei dorul e pustiitor: "De-o fi dorul de la mumă,/ Să mâi calul, să-l fac spumă"; "De-o fi dorul de la tată,/ Să mâi calul până crapă"; "De-o fi dor de la copii,/ N-aşteaptă murgul să-l mâi". La nevastă dorul se mai potoleşte: "De-o fi dorul de nevastă,/ Să las calul să mai pască". Ce să însemne asta? Misoginism?

Tudor Gheorghe: Nici vorbă. E vorba de un ciclu de ipostaze ale femeii. Dacă urmăreşti cu atenţie cântecul, observi că aici e vorba şi de femeia-nevastă, şi de femeia-mamă. Ei, bine, orice femeie este mai întâi iubită (mândră) şi e cântată cum se cuvine în această ipostază. Devine apoi nevastă şi pierde din strălucire. Este, însă, în acelaşi timp, mamă, devenind reperul suprem, care nu se mai clinteşte. Dar nu pentru bărbat, ci pentru copii.

Jurnalul Naţional: Calul, puşca şi nevasta lui Tudor Gheorghe care sunt?

Tudor Gheorghe: Nevasta e doamna Tudor, o ştii. Calul e trenul, avionul sau Renault-ul meu vorbăreţ, iar puşca e cântecul. Am şi două pistoale: cobza şi chitara.

"Îmi ia mult timp să mă hotărăsc asupra titlurilor, dar până la urmă aleg ce trebuie. Pepino Popescu, organizatorul spectacolelor mele - foarte priceput în meseria asta - îmi spunea că, chiar dacă nu mi-aş pune numele pe afiş, lumea ar şti că sunt concertele mele. Îmi place să cred că aşa este"

Tudor Gheorghe

"Am primit de la un prieten inginer o carte groasă cu titlul în nemţeşte. Introducerea tot în nemţeşte era. Când o deschid la mijloc, văd nişte versuri populare româneşti însoţite de partituri. Era o culegere de cântece bucovinene, publicată la începutul secolului XX de un austriac. Pe ea am să mă bazez în realizarea unuia dintre proiectele mele. Voi cânta cântece din Bucovina, acompaniat de fanfară"

Tudor Gheorghe


Nuntaş de soi
13/10/2007

Şi-a respectat pro­misiunea şi i-a cântat la nuntă. O excepţie de la regulă, făcută cu suflet, pentru un om drag.

N-a cântat niciodată la nunţi. "Am toată stima pentru cei care se pricep. Trebuie cineva să cânte şi la nunţi. Dar lucrul ăsta trebuie să-l ştii, e o meserie. Eu nu ştiu. Dacă-mi vine să cânt Blaga? Sau Ion Barbu? Păi, nu-mi sparg ăia capul cu farfuriile?", spunea Tudor Gheorghe cu umor. Cu toate astea, a existat o excepţie de la regulă, făcută pentru un prieten. Dar să o luăm cu începutul. Olteanul şi interpretul Ion Popa are ceva de mărturisit: "Mă simt mereu la intersecţia dintre Tudor Gheorghe şi Gil Dobrică. Pe primul l-am cunoscut în cadrul Ansamblului folcloric «Hora» din Izbiceni, în 1972. Până în 1988 ne-am preumblat în toată România, cutreierând cel mai mult Ardealul, Banatul şi Oltenia. Acestea au fost marile turnee prin ţară ale maestrului, cel puţin până la albumul «Anotimpuri». Chiar şi la televizor am apărut, de Revelion, în 77. Am fuzionat pe scenă. Melodia «La fântâniţa din plai» o cântam mereu, vocal, jumate-jumate (eu o strofă, el alta), cu Tudor. Era impresionant. În acei ani m-am format, m-am maturizat şi am căpătat experienţe de nepreţuit".

PANĂ LA MAŞINĂ. "În 88, la 11 septembrie, m-am însurat", îşi aminteşte Ion Popa. "Tudor îmi promisese că va veni negreşit la nunta mea. Aşa că i-am dat telefon: «Măi, Tudore, mă-nsurai!», i-am spus în graiul nostru oltenesc. «Dacă promisei că vin, acu vin!», a fost răspunsul lui. Nunta, făcută la ţară, a durat zile şi nopţi. O săptămână a stat Tudor la mine acasă. A venit ca oaspete, dar normal c-a şi cântat. A ieşit o atmosferă...", îşi aminteşte Ion Popa. "Tudor a plecat de la petrecere luni, dis-de-diminea­ţă. A luat-o spre Craiova, urcând pe Valea Oltului. În dreptul localităţii Slăveni i-a cedat roata din spate a Daciei. Cum pe vremea aia nu avea nimeni telefon mobil, Tudor a găsit, cu greu, un aparat la o fermă şi m-a sunat: «Măi, Ioane, vino să vezi cum îşi petrece ziua de luni un artist pe drumurile patriei». Nu apucasem să-mi dau jos costumul de mire, aşa că m-am suit degrabă în maşină şi-am demarat rapid spre locul faptei. Am parcurs în trombă cei aproximativ 50 de kilometri care ne despărţeau. Nu m-am aşteptat să găsesc o atmosferă... specială. Tudor se pusese pe cântat. Toate babele din zonă erau strânse pe la porţi, îşi dădeau coate şi se mirau: «Mamă, ce seamănă ăsta cu Tudor Gheorghe, parc-ar fi el!"

NU EŞTI DELOC BĂTRÂN. Deşi a călătorit peste tot în ţară, Ion Popa n-a mai intâlnit om ca Tudor Gheorghe. "El e omul curat, şi-a păstrat 100% ori­ginea sănătoasă de român, cu respect pentru ce face şi cu frica de Dumnezeu. Uimeşte prin simplitate şi suflet, naturaleţe şi auten­ticitate. Mi-a povestit că re­cent, la o cântare la Islaz, un bă­trânel s-a apropiat de el şi i-a spus: «Am crezut că tu eşti bătrân, că te-am văzut cu părul alb, dar nu este aşa deloc». Era mân­dru şi fericit că se întâm­plase asta, parcă prinsese aripi. Numai faptul că stai de vorbă cu el te linişteşte. I-am apreciat me­reu aşchia sănătoasă de român", încheie Ion Popa. În această perioadă se va desfăşura la Izbi­ceni, în Olt, un festival ce poartă numele rapsodului Tudor Gheorghe. O întreagă săptămână de muzică şi poezie va încânta ochii, urechile şi sufletele celor prezenţi.

Terapia cu dulceaţă
13/10/2007

L-a surprins pe Tudor Gheorghe pe când acesta voia, într-un mod original, să uite de gustul vremu­rilor "de aur".

Actorul şi cântăreţul Cristian Popescu l-a cunoscut pe Tudor Gheorghe prin anii 66-67. "Nu ­începuse încă să cînte. Eu mă lan­sasem deja în muzică şi terminasem şi IATC-ul. Îl văzusem până atunci în piese de teatru. Cînd s-a hotărît să debuteze în muzică, mi-a cerut sfatul: «Cristi, eu vreau să mă apuc de cîntece populare, de rapso­dii. Oare-i bine ce fac?». L-am sfătuit să-şi urmeze chemarea sufletului. El nu este promotorul unui anume gen, ci a fost şi rămâne un rapsod popu­lar, asemenea lui Anton Pann. Fa­ce adevărate show-uri, de cade lumea pe jos în sală, in­ten­sifică la maximum emoţiile publicului. L-am apreciat nu doar pentru talentul lui imens şi pentru vocea lui, unică în Ro­­mânia, ci şi pentru inte­li­gen­ţă, dovedită în activităţile extrascenice. În plus, îmi insuflă respect şi faptul că nu a făcut nicicând şuşe sau spectacole însăilate. A apărut doar în manifestări de anvergură, atent pregătite, de mare im­pact."

VORBE CU MIEZ. "Pe lîngă darul vocii, îl are şi pe cel al vorbirii", spune Cristian Popescu. "Tudor vorbea şi vorbeşte între texte, dar gră­ieşte cu miez, nu cum fac mulţi interpreţi, care anunţă doar titlul melodiei pe care o vor cînta. De aceea, tovarăşa de frunte de pe atunci, Elena Ceauşescu, a început să-l cenzureze, să nu-i permită să facă atîtea spectacole pe cât şi-ar fi dorit. Pentru un artist de talia lui, a fost foarte greu. Energia debordantă de care dădea dovadă îl făcea să suporte cu greu opreliştile."

GUSTUL AMAR AL ZILEI. "Eram într-o vară la Mamaia, susţineam spectacole la malul mării, şi m-am în­tâlnit cu Tudor. Eu aveam ca­zare, apartament, diurnă, mă rog, tot tacîmul. Pe vremea aceea, artiştilor li se ofereau nişte condiţii bune, nu ca azi, cînd impresarii se răzgândesc mult prea des în pri­vinţa plăţii. Nu-mi mai amin­tesc dacă Tudor Gheorghe avea atâtea facilităţi, dar l-am invitat: «Hai să dormi cu mine!». «Da, bătrîne!», mi-a răspuns. Seara, ne-am pre­gătit de culcare. Eram în pijama şi îl văd că începe să halească cu poftă dintr-un borcan cu dulceaţă. M-am luat de el: «Ce faci, Tudore? Mănânci cam mult dulce înainte de culcare. Ce te-a apucat?». «Vreau să uit de gustul amar al zilei de azi», mi-a replicat el. Evident, era vorba nu de ziua care tocmai se încheia, ci de perioada pe care o traversam, cu restricţii de tot felul, mai ales pentru artişti. Chiar dacă a fost amăruie, aproape oftată, replica lui m-a distrat enorm", mai spune Cristian Popescu.

Ia te uită ce mai fete

Cristian Popescu a terminat IATC în 1967 (cu 10 pe linie). A fost în aceeaşi promoţie cu Mi­tică Popescu, Carmen Galin, Gicu Calboreanu şi Cristina Stamate. Nu a profesat actoria, fiind sătul de duşmăniile din breaslă. Dar s-a apucat serios de cântat. În 1965 s-a lansat cu ocazia câştigării unui concurs la TVR, obţinănd "Cupa de cristal", trofeu râvnit de 12 cântăreţi. Au urmat mai multe şlagăre: "Ia te uită ce mai fete", "A doua tinereţe", de George Grigoriu, "Gabriela", de Temistocle Popa şi "M-am născut in România". era priceput la "materia" spectacole cu subtext

Spectacolele de dinainte de Revoluţie stăteau sub semnul cenzurii. Artiştii încercau să gă­sească portiţele prin care mesajele să străbată, cum­va, spre public. "Făceam spectacole cu subtext, care să poată trece de cenzură, dar să şi fie gustate la maxim", spune Cristian Popescu. "Tudor Gheorghe era foarte priceput la «materia» asta. Doar de aia aveam amândoi Actoria în spate, nu? Cel mai fain era când eram pe scenă alături de un actor sau cântăreţ şi îl imitam, iar publicul, avându-l în faţa ochilor, putea să vadă cât de mult reuşeam asta. În săli era, atunci, haz nebun."

Corina Chiriac era cea mai temătoare

Cristian Popescu i-a cunoscut şi a cântat cu toţi marii interpreţi. "Mulţi sunt acum, din pă­cate, în uitare, pentru că se promovează multă muzică de slabă calitate şi ei nu mai au loc: Petre Geambaşu, Adrian Daminescu, Doina Spătaru, fata ei, Mălina Olinescu, şi mulţi alţii. Chiar am câteodată impresia că parcă e un regizor acolo undeva, care diriguieşte toate lucrurile şi decide: asta va intra, dar asta nu. Am făcut nenumărate turnee, am tolba plină de amintiri. Nu regret absolut deloc faptul că nu am profesat actoria. Oricum mi-am desfăşurat traseul «muncii» alături de actori şi cântareti de primă mărime ai scenei româ­neşti." O adevărată doamnă a scenei, Corina Chiriac, se distingea şi prin faptul că era cea mai temătoare dintre vedete. "Mereu se temea de represaliile regimului. Oricum, mergeam înainte, pentru că, dincolo de unele temeri sau chiar neca­zuri, principalul nostru scop era să distrăm şi să mul­ţumim publicul." Pe atunci era la modă bunul simţ, aşa că pu­ţini au fost cei care s-au împăunat cu realizările lor. Dar publicul le-a dat mereu nota 10.

Formula lui magică
13/10/2007

Tudor Gheorghe şi Vasile Menzel, doi oameni deştepţi. Altfel de ce ar fi pă­răsit părul prost capul bun?

Au fost colegi de facultate, printr-o îm­prejurare oferită de în­căpăţânarea unor profesori prea exigenţi. "Eu sunt cu doi ani mai mare decât Tudor, dar s-a intâmplat să fiu dat afară, din cauza absenţelor. Am revenit, întrucât Institutul de Actorie mă tri­mi­tea, împreună cu frate-miu, să-i facem publicitate cântând. Deşi preşedintele de sindicat le spunea profesorilor să nu mă treacă absent pentru că lipseam motivat, unii nu înţelegeau. Şi uite-aşa m-am tre­zit exmatriculat." Tudor Gheor­ghe era student la clasa Eugeniei Popovici, artist emerit. "Era un tip foarte drăguţ, înalt, cu părul vâlvoi.Dar în scurt timp părul prost a părăsit capul bun! Aşa am păţit şi eu. Ce mai, suntem doi oameni deştepţi", spune râzând Vasile Menzel.

CALEA DREAPTĂ. Au jucat doi ani împreună. Dar anii i-au şters lui Vasile din memorie piesele în care a împărţit scândura cu colegul său, Gheorghe. "Îmi amintesc doar de «Mielul turbat» şi de faptul că într-una din piesele pe care lucram la clasă el trebuia să cânte la chitară. Tudor era pasionat şi tot umbla cu chitara pe la şcoală. L-am întrebat dacă ştie să cânte la ea. «Nu ştiu, Pasi». «Păi, hai să te învăţ!» Practic, eu i-am pus chitara în braţe să cânte. Prindea destul de repede", povesteşte Vasile Menzel.

Toţi râdeau de Gheorghe când îl vedeau prin subsolurile teatrului, prin toate coclaurile, zdrângănind la chitară. Dar el îşi căuta drumul pe care mai apoi l-a transformat în cale regală.

"După ce am absolvit Academia de Teatru din Bucureşti, m-am întors la Craiova" - povesteşte, la rândul lui, Tudor Gheorghe. "Am început ducând tava, făcând figuraţie. Eram persiflat uşor de actorii mari şi a răsărit în mine dorinţa de a demonstra regizorilor şi colegilor mai în vârstă că altceva exista în copilul de 21 de ani. Am vrut iniţial să fac un spectacol în care să recit, dar nu aveam nici fizicul lui Septimiu Sever, nici glasul lui Vraca." A găsit formula miraculoasă, care continuă să debusoleze, pentru că nimeni nu ştie unde să-l încadreze. "Cred că marii tragedieni, Sofocle, Euripide, cântau tragedia, nu o poves­teau. De aici am pornit şi eu, incercând să aduc poezia la forma ei primară, poezia-cântec", a dezlegat Tudor Gheorghe enigma.

GLĂSCIOR MO­DEST. "Face muzică populară pe genul trubadurului. E o formă aparte! Nu poţi să-l pui pe Tudor Gheorghe alături de cântăreţii de muzică populară. El este altceva. A fost criticat că la chitară cântă lucruri simple, că n-a evoluat. Eu spun că bine a făcut! Dacă s-ar fi perfecţionat, s-ar fi stricat. N-ar mai fi existat acea naturaleţe care te atrage la el. Menestrelul, trubadurul, recitatorul Tudor Gheorghe¦ Ce frumos sună!", socoteşte Vasile Menzel. "Nu ştiu dacă am avut cine ştie ce mare talent. La început, aveam chiar un glăs­cior modest. Cu munca însa am reuşit să ajung la performanţele profesioniste la care sunt acum", îi continuă parcă Tudor Gheorghe declaraţia. "Genul pe care îl fac nu-l face absolut nimeni. Mi s-a spus că reprezint muzica folk, etno, dar n-are nici o legătură. Nimeni n-a înţeles că Tudor Gheorghe nu este decât un tălmăcitor al versului românesc."

Primul care l-a înţeles totuşi a fost Eugen Barbu: "Tudor Gheorghe are o memo­rie fenomenală şi asta explică cum a putut să înde­plinească raptul fără a trezi bănuieli, pentru că, atât cât îi ştim, bă­trânii lăutari cad la bănuială când sunt fotografiaţi pe hârtie. Într-o emisiune am putut auzi de la acest menestrel varianta cea mai cutremurătoare a «Mio­riţei» şi nişte cântece haiduceşti cum nu mai aflasem".

"A fost criticat că la chitară cântă lucruri simple, că n-a evoluat. Eu spun că bine a făcut! Dacă s-ar fi ­perfecţionat, s-ar fi stricat. N-ar mai fi existat acea ­naturaleţe care te atrage la el. Menes­trelul, trubadurul, recitatorul Tudor Gheorghe¦ Ce frumos sună!"

Vasile Menzel

Un nume comun, topit în definiţie
13/10/2007

Pe Tudor Gheor­ghe l-am cunoscut în ipostaza lui de actor de teatru, care juca într-un spectacol al studenţilor de la IATC (Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică).

Spectacolul era montat tot de un student, An­drei Şerban, pe un scenariu scris de mine, Ion care adaptam (în versiune românească) cele mai semnificative momente scenice din marea gestă imaginată de Alfred Jarry (1873-1907), consacrată personajului său, devenit legendar (erou care l-a şi făcut celebru), Ubu.

EXAMEN. În episodul "Ubu înlănţuit", Tudor Gheorghe a interpretat rolul de "caporal al cetăţenilor-liberi", pe numele său de gradat militar, Pişăblind. "Pişăblind... da când e dame de faţă, marchizul de Iarbădeasă." Spectacolul, cu public (directori de teatru, cronicari dramatici, teatrologi, scriitori, dar şi lume iubitoare de artă, în număr mare), s-a bucurat de două reprezentaţii, dar a şi fost repede interzis de cenzura de pe-atunci. Ale vremii valuri...

Toate aceste aventuri ubueşti s-au petrecut, dacă nu mă-nşală memoria, în anul 1966, când regizorul şi actorii îşi dădeau examenul de di­plomă. Textul îmi fusese soli­citat de Andrei Şerban, pe care l-am cunoscut graţie tatălui său, ilustrul fotograf de artă Gheorghe Şerban, în perioada în care, împreună cu acesta, pregăteam pre­zen­tarea monografică "Hoinar prin Bucu­reşti", album ce-a apărut în 1968.

IEŞIRI LA RAMPĂ. Aşadar, cea dintiî întâlnire a mea cu actorul Tudor Gheorghe a fost în 1966. A urmat, după cum îşi mai aminteşte multă lume, o lungă şi fructuoasă colaborare cu interpretul cântecelor populare şi culte. Am realizat amândoi un mare număr de ieşiri la rampă, în care mi-am asumat regia şi scenariul spectacolelor, uneori participând şi ca interpret de texte alături de acest mare artist plural. Ne-a găzduit Muzeul Literaturii Române, în faimoasa Rotondă 13, sub patronajul regretatului nostru prieten Al. Oprea, care ne-a protejat cât a putut de cenzură, înlesnindu-le"Serile de teatru şi de muzică". Publicul a urmărit astfel, printre altele, "7 balade" (9 noiembrie 1971, premiat în acelaşi an de revista Săptamâna culturală a Capitalei), "O soara la Museu" sau "Poesie română, I" (16 noiembrie 1971) şi "Poesie română, II" (16 iunie 1972), ambele spectacole distinse cu Premiul criticii teatrale pentru cel mai bun recital prezentat la Festivalul recitalurilor dramatice (Bacău, 1972); "Acolo unde-s nalţi stejarii" sau "Poesie română, III" (25 decembrie 1972). Destul de repede, în 1974, Electrecord a editat discul "Viaţa lumii", urmat de "Cân­tece de dragoste, de ţară"... Sumarul lor, alcătuit de mine, reprezenta o antologare a celor mai semnificative "poezii cân­tate" de artist în spectacolele pe care le realizasem împreună la Muzeul Literaturii Române.

DISC-SPECTACOL. Solicitat de Electrecord, i-am prezentat atât pe interpret, cât şi piesele selectate, textele (şi în versiunile lor franceze, a că­ror traducere îmi aparţinea) fiind tipărite pe mapele discuri­lor respective. Iată spicuite câ­teva opinii pe care le-am ex­pri­mat despre artist şi despre cântecele sale: "Tudor Gheor­ghe - o voce şi-o ghitară (un poem şi-o melodie? un cuvânt şi-o notă?) - compozitorul şi interpretul absolut al acestui disc-spectacol, încearcă te­merara relogodire a cântecului cu poezia: nu şovăi să afirm că reuşeşte cu strălucirea vo­caţiei, cu aplombul profesiei (de credinţă)" ("Viaţa lumii"). "Poetul-poeţilor - pentru cei care-l cunosc şi care, cunoscându-l, recunoscându-i adică arta, îl iubesc - este un simbol: numele lui definit are drep­tul să-nceapă a luneca în uitare. Poate reintra in ano­nimatul zeiesc al folclorului. Topit în definiţie, iată-l un nume comun, ca răul şi ca dragostea, ca sapa şi ca soa­rele, ca iarba şi ca moartea: Tudor Gheorghe - poezia-cântec" (Cântece de dragoste, de ţară...).

Acelaşi public, iubitor de muzică şi de poezie, a putut vedea la tv emisiunile "Se-as­terne bruma peste vii" (1970) şi "Meditaţie la frunzele toamnei" (1978).

În 1971, în decembrie, cu ocazia botezului fiicei noastre, Ioana, printre ai cărei naşi se numără şi Tudor Gheorghe, s-a născut încercarea "Simultan": eu recitam versuri şi proze din clasici, din contemporani şi din producţii proprii, iar Tudor cânta şi recita. Fiind participant la zaiafetul aferent, academicianul Răzvan Teodorescu n-a uitat momentul, pe care l-a evocat cu amănunte într-o emisiune închinată lui Tudor Gheorghe de Antena 1. Tot Răzvan a mai amintit, cu această ocazie, momentele de "Poezie populară franceză" prezentate in româneşte şi în franţuzeşte la Paris.

DIN FOLCLOR. Fie-mi îngăduită o anecdotă. Într-unul dintre admirabilele spectacole recente ale menestrelului, "În căutarea dorului pierdut", acesta include o veche poezie a mea (scrisă în 1957, intitulată "Carmen meretricis", altfel spus "Cântec de curvă", şi de­dicată lui Miron Radu Pa­raschivescu, neuitatul poet care-a declarat şi în scris că e "cel mai frumos cântic ţigănesc pe care nu l-am scris"). În treacăt fie spus, prin 1970, am interpretat bucata împreună cu Tudor, eu recitind-o şi el acompaniind muzical cu fragmente din cântece de mahala. Revin la spectacolul recent. Deşi în cazul altor scriitori, precum Tudor Arghezi şi Ion Manu, interpretul a rostit numele autorului, pe-al meu l-a "uitat", informând publicul cum odi­nioară, la o manifestare de amploare de la Academia "Ştefan Gheorghiu", o responsabilă cu protocolul i-a cerut să nu cânte piesa cu bucluc, "fiindcă... înţelegeţi că...". Artistul n-a mai cîntat-o, dar nici spectatorilor de azi nu le-a mai destăinuit numele autorului, considerând, probabil, că toată lumea ştia despre cine e vorba. Şi chiar aşa a fost. Am intrat în folclor şi-n conştiinţa câtorva contemporani. Le sunt recunoscător şi lor, şi artistului!

Între 1971-1972 am mai scos la lumină (scenariu şi regie) trei spectacole de "Poezie cântată românească". Şi câte şi mai câte alte apariţii împreuna pe care eu le-am mai uitat, dar pe care, cu siguranţă, inegalabilul Tudor Gheorghe nu, pe bună dreptate. Îi urez şi de-aici înainte (pe scenă, la tv, în filme) reuşitele pe care le merită cu prisosinţă!

"Tudor Gheorghe - o vo­ce şi-o ghitară (un poem şi-o melodie? un cuvânt şi-o notă?) - compozito­rul şi interpretul absolut al acestui disc-spectacol, încearcă temerara relogodire a cântecului cu poezia: nu şovăi să afirm că reuşeşte cu strălucirea vocaţiei, cu aplombul profesiei (de credinţă)"

Romulus Vulpescu, despre strălucirea vocaţiei

"Am realizat amândoi un mare număr de ieşiri la rampă, în care mi-am asumat regia şi scenariul spectacolelor, uneori participând şi ca inter­pret de texte alături de acest mare artist plural"

Romulus Vulpescu

"Poetul-poeţilor - pentru cei care-l cunosc şi care, cunoscându-l, recu­noscându-i adică arta, îl iubesc - este un simbol: numele lui definit are dreptul să-nceapă a luneca în uitare. Poate reintra în anonimatul ze­iesc al folclorului. Topit în definiţie, iată-l un nume comun, ca răul şi ca dragostea, ca sapa şi ca soarele, ca iarba şi ca moartea: tudor gheorghe - poezia-cântec"

Romulus Vulpescu, despre anonimatul zeiesc al folclorului

Numai glasul lui ştie
13/10/2007

Un lucru e sigur: în muzica lui Tudor Gheorghe, Cu­vântul este esenţial, după modelul divin: "La înce­put a fost Cuvântul şi Cu­vântul era cu Dumnezeu şi Dum­nezeu era Cuvântul". Tu­dor Gheorghe este în primul rând un maestru al rostirii cuvintelor. Pe care le cântă oa­menilor, încercând să reconstituie sau să restaureze traseul spre Dumnezeu. Cân­tă din datorie, dar mai ales din nevoia imperioasă de a cânta. Cântă versuri şi ros­teşte cântece.

CA O LUMINĂ. Sunt poezii cu strălucirea la vedere, care induc singure melodia purtătoare. Trubadurul n-a trebuit decât să întindă mâna spre ele şi să le aducă la sine. "Albatrosul ucis" al lui Nicolae Labiş este una dintre acestea. A luat poezia de pe hârtie şi a pus-o în cutia de rezonan­ţă a glasului său extraordinar. Restul a fost doar o formalitate. Sunt şi poezii "oxidate" de timp şi de schim­bările intervenite în limbă. Să luăm, de pildă, "Intr-o grădină" a lui Ienă­chiţă Vă­că­rescu. O poezie sim­plă, cu două strofe de câte patru versuri pentasilabice şi mo­no­rimă pe fiecare strofă. "Într-o grădină,/ Lâng-o tulpină,/ Zării o floare/ Ca o lumină./ S-o tai, se strică,/ S-o las, mi-e frică/ Că vine altul/ Şi mi-o rădică." Şi-n toată poezia, o singură figură de stil, o comparaţie: "Ca o lumină". În rest, nici un epi­tet, vreo metaforă sau altceva care să-i tulbure frumuseţea. Trubadurul a trebuit să-i reconstituie dra­matismul care a generat-o doar din modulaţiile vocii. Astfel, strofele sunt cântate de două ori: o dată ca o şoaptă şi a doua oară în crescendo, până la limita strigătului. Efectul este magnific.

DUPĂ LEGE. De poezia "Domnului Eminescu", cum îi zice el, Tudor Gheorghe nu s-a putut atinge: "A adăuga o altă muzică peste muzicalitatea versului eminescian e imposibil. N-ai cum".

Mai sunt şi poezii oarecum greoaie la lectură sau anacroni­ce, cărora Tudor Gheorghe le restaurează pur şi simplu frumuseţea, adăugând, la vers, versul potrivit. Dar ceea ce restaurează el mai mult şi mai temeinic este cântecul ­popular. În primul rând, cântându-l pur şi simplu, în al doilea rând, asamblându-l într-o construc­ţie muzicală de mare maestru. Dar numai după legile lui, ale cântecului. În rest, cum reu­şeşte Tudor Gheorghe să ne arunce în vâltoarea trăirilor, asta n-o ştie nimeni, nici chiar el. Numai glasul lui ştie.

Tudor şi Nichita

Muzica lui Tudor Gheorghe nu inseamnă doar logos (cuvănt) şi melos (melodie), ci şi atitudine. Această dimensiune este specifică marilor artişti. Se spune despre Nichita Stănescu că odată, la o petrecere, era urmărit de un ziarist care insista ca poetul să-i spună ceva memorabil despre Eminescu. Când şi-a dat seama că nu poate scăpa de "agresor", Nichita i-a spus de la obraz: "Uite ce e, să vor­besc acum despre Eminescu este ca şi cum aş vorbi despre sexul mamei mele". Această întâmplare traduce exact refuzul lui Tudor Gheorghe de a cânta oriunde, oricum şi cu orice preţ, căci e conştient de dimensiunea sacră a ceea ce face. El cântă numai pe scenă, niciodată în restaurante şi la nunţi. E responsabil de muzica lui, aşa cum e responsabil faţă de cei care-l ascultă. Adică nu aruncă "mărgăritarele la porci", respectând astfel unul dintre imperativele biblice.

Sunt poezii cu strălucirea la vedere, care induc singure melodia purtătoare. Trubadurul n-a trebuit decăt să întindă mâna spre ele şi să le aducă la sine. "Albatrosul ucis" al lui Nicolae Labiş este una dintre acestea. A luat poezia de pe hârtie şi a pus-o în cutia de rezonanţă a glasului său extraordinar.

Mai sunt şi poezii ­oarecum greoaie la ­lectură sau anacro­nice, cărora Tudor Gheor­ghe le restaurează pur şi simplu frumuseţea, adăugând la vers,versul potrivit. Dar ceea ce restaurează el mai mult şi mai temeinic este cântecul popular.

În primul rând, cântându-l, pur şi simplu, în al doilea rând, asamblându-l într-o construcţie muzicală de mare maestru. Dar numai după legile lui, ale cântecului.


Un actor dăruit
13/10/2007

N-are treabă cu oltenii. A venit din Bucureşti pentru a îndeplini rolul de director al Teatrului din Craiova.

Mircea Corniş­teanu locuieşte în teatru, într-o ca­bină. Nu se plimbă prin oraş, părăseşte cei patru pereţi ai locuinţei celeste doar atunci când foamea îi îndrumă paşii spre restaurant. "Craiova este un oraş uşor acultural. ­Vizavi este Universitatea, iar studenţii nu calcă deloc în teatru! Gradul de ocupare este de 50%. Cu toate acestea, venitu­rile noastre din spectacole sunt cele mai mari dintre toa­te teatrele naţionale din Ro­mâ­nia", spune directorul. Ex­plicaţia dezinteresului faţă de teatru avea să ne-o dea ceva mai târziu Tudor Gheorghe: "Sunt din ce in ce mai mulţi stu­denţi la actorie şi din ce în ce mai puţini profesori. S-a distrus şi relaţia dintre student şi profesor. S-a democratizat. Când trecea profesorul pe culoar, să se ducă la WC, noi ne lipeam de perete. Era un respect imens şi natural, care funcţiona necondiţionat. Actoria era mai mult decât o meserie, era o misiune".

CHELIA SALVATOARE. Dar să revenim la directorul pseudo-oltean Mircea Cornişteanu. În 1974 a regizat primul spectacol la Teatrul din Craiova. Fusese repartizat aici în 1973, când "şeful ăl mare" era Amza Pellea! "Cred că şansa viitoarei mele cariere a fost întânirea cu Amza, când făceam naveta Bucureşti-Craiova. Tot stând noi de vorbă prin trenuri, i-am povestit cum aş vedea lumea lui Caragiale, în care trăim din plin cu toţii. I-a plăcut vizi­unea mea pentru «O scri­soare pierdută» şi mi-a zis: «Ia fă-o, măi puştiule»".

L-a ales pe Tudor Gheorghe pentru Brânzovenescu, iar Farfuridi i-a revenit lui Lucian Albanezu. "Tudor era pe vremea aceea un tânăr chel. Iar inteligenţa lui l-a fă­cut să exploateze «defectul» fizic. Rar întâlneşti un actor tânăr cu chelie care să nu şi-o ascundă sub şuviţe, ca viitori preşedinţi ai ţării, sau sub peruci, ca mulţi artişti!... A fost un adevărat succes, deşi atunci n-avea o cotă grozavă ca actor. A devenit un monument al culturii româneşti prin muncă, perseverenţă, har, dar şi prin încăpăţânarea cu care şi-a urmat steaua", spune Cornişteanu.

Cele mai importante roluri din cariera sa de actor le-a jucat la Craiova, sub bagheta de regizor a lui Mircea Cor­nişteanu. A fost Lordul Filfizon (din "Filfizonul pedepsit", de John Vanbrugh), Vlad Ţepeş (din "A treia ţeapă", de Marin Sorescu), Astrov, din ­"Unchiul Vanea", de Cehov) etc. În pri­mul spectacol de după 1989, Tudor a fost Will din "Vărul Shakespeare" al lui Marin Sorescu. "Nimeni nu se naşte genial - conchide Mircea Cornişteanu. Este mai greu să confirmi în teatru. Se învaţă tot timpul, trebuie să ai şansă. El a avut-o şi a ştiut s-o exploateze."

VALURILE MĂRII. Tudor Gheorghe a simţit într-adevăr licărul şansei, din semnalele presărate de destin în calea sa. "La unul dintre spectacolele mele - avea să ne declare el, un pic mai târziu - după o săptămâna de re­prezentaţii, cineva a venit la mi­ne şi m-a întrebat: «Practicaţi cumva yoga?». «Am no­ţiuni despre yoga - i-am răspuns - dar n-aş putea spune că o practic». «V-am urmărit spectacolul de la balcon trei zile la rănd. Ceea ce faceţi dum­neavoastră pe scenă are un efect ciudat asupra sălii. Spectatorii se apleacă în faţă având parcă tendinţa de a veni spre scenă. La un mo­ment dat, brusc, se dau îna­poi, lipindu-se de scaun. Pe urmă mişcarea revine ciclic în faţă, în spate.» Am înţeles atunci că dacă cineva ar fi filmat sala şi ar fi derulat filmul rapid, s-ar fi observat o miş­care ase­mă­nătoare valurilor mării."

Mircea Cornişteanu ne-a mai dezvăluit ceva: "Tudor Gheorghe a acceptat să-l joace pe Don Quijote din muzicalul «Omul din La Mancha». Era vorba să-l facem anul trecut, dar nu aveam echipamentele tehnice necesare unui asemenea spectacol. Aveam nevoie de 30.000 de euro. Sunt mari speranţe să obţinem banii. Se va face, vă asigur, în sta­giunea 2008-2009". Tudor Gheorghe nu mai este angajat al teatrului de peste zece ani. "Vom încheia doar un contract de colaborare. Dacă va dori, îl voi reangaja. Orice teatru din România ar vrea să-l angajeze pe Tudor Gheorghe!" Aşa crede directorul. Aşa credem şi noi, publicul.

Actor în două filme

În ciuda talentului său actoricesc, Tudor Gheorghe nu a fost "prieten" cu marele ecran. Doar pe două generice de filme româneşti figurează numele său. "Vis de ianuarie" (1978), în regia lui Nicolae Opriţescu, l-a adus pe aceleaşi platouri cu Marcel Iureş (debutant), Gelu Colceag, Tamara Creţulescu, Rodica Tapalagă sau Andrei Finţi. Doi ani mai târziu, în "Labirintul" regizat de Şerban Creangă, Tudor Gheorghe a jucat alături de Carmen Galin, Luminiţa Gheorghiu şi Gelu Niţu.

La naţionalul craiovean a început prin a duce tava

La examenul de absolvire a IATC, Tudor ­Gheorghe (la 21 de ani) a făcut un Scapino de nota 10. Singurul 10 din promoţia sa. Succesul l-a îndemnat să viseze că la Teatrul Naţional din Craiova, unde urma să se angajeze în 1966, avea să fie primit cu covor roşu. Dar a fost primit cu un rol de figuraţie, în care plimba tava pe scenă. Tudor nu-şi dorea decât să le demonstreze regizorilor şi ­experimentaţilor colegi că şi el are talent.

Pe scena Naţionalului craiovean a debutat în rolul Paznicul tânăr din "Cocoşul negru", de Victor Eftimiu. Vreme de câţiva ani, a jucat roluri în comedii sau drame alături de mari actori craioveni ai timpului, în piese ca "Visul unei nopţi de iarnă" de Tudor Muşatescu, "D-ale carnavalului" de I.L. Caragiale sau "Doamna nevăzută" de Pedro Caldern de la Barca. Maturizarea sa artistică s-a văzut în anii 70-90, în rolurile din "Mitică Popescu" de Camil Petrescu, "Filfizonul pedepsit" de John Vanbrugh, "Unchiul Vanea" de A.P. Cehov sau "Piticul din grădina de vară", de Dumitru Radu Popescu.

Adunare generală

În calitate de membru al Convenţiei Teatrale Europene (CTE), Teatrul Naţional "Marin Sorescu" din Craiova este gazda Adunării Generale, între 1-4 noiembrie. Cu această ocazie, vor fi prezenţi la Craiova în jur de 40 de directori de teatru din ţările europene. Dacă tot au sosit în capitala oltenilor, aceştia vor viziona cele mai valoroase producţii ale teatrului craiovean din ultimele ­stagiuni: "Cum doriţi sau Noaptea de la spartul-târgului" (regizor Sliviu Purcărete), "Romeo şi Julieta" şi "Medeea" (regizor Yiannis Paraskevopoulos) şi piesa "Cânta maică-mea în far", de Gilles Granouillet, în regia lui Alexandru Bourcanu (spectacol realizat în cadrul unui proiect al CTE).

"Sunt din ce în ce mai mulţi studenţi la actorie şi din ce în ce mai puţini profesori. S-a distrus şi relaţia dintre student şi profesor. S-a democratizat. Când trecea ­profesorul pe culoar, să se ducă la WC, noi ne lipeam de perete. Era un respect imens şi natural, care func­ţiona necondiţionat. Actoria era mai mult decât o meserie, era o misiune"

Tudor Gheorghe


Dirijorul unui sublim cameleon
13/10/2007

Compozitor, di­rijor, orchestrator şi soţ. Din 1999 a pornit într-o călătorie muzicală, alături de Tudor Gheorghe.

Marius Hris­tescu este nu­mele lui de scenă. Mama îi spunea "Doruleţ", iar verişoa­rele i-au făcut cadou o prescurtare: "Dodo". De atunci, aşa îl cheamă toţi prietenii. Şi Tudor Gheorghe tot astfel îi spune. Au o relaţie atât de apropiată, încât pe scenă se simt reciproc. Fiecare ştie ce vrea celălalt, fără nici un gest, fără nici un cu­vânt rostit. Sunt parteneri într-un dans. Partenerul Tudor Gheorghe are inteligenţa de a se lăsa condus de Marius Hristescu, iar Marius Hristescu are inteligenţa de a şti cum să-şi conducă partenerul. Nu-i deloc uşor. Căci Tudor Gheorghe este un veritabil cameleon muzical, în sensul cel mai sublim posibil: nu ştii ce înfăţişare va lua cuvântul rostit de el!

Ce traseu diferit a parcurs Marius Hristescu, faţă de drumul pe care l-a urmat cu ochii minţii în perioada Conservatorului! "Eram preocupat să studiez în străinătate, după ce termin facultatea. Am trimis în America scrisori de intenţie. Am fost acceptat la vreo trei facultăţi. Dar am simţit că trebuie să las un tren în favoarea altuia. Şi n-am greşit. Am trecut prin toate genurile muzicale, prin simfonic, muzică bizantină, muzică pentru copii, taraf, muzică uşoară. Ce perfecţionare in America?! Nu se compară cu şcoala pe care am făcut-o alături de Tudor Gheor­ghe", spune Marius Hristescu.

PARFUM NOU. Ce ar­ti­ficii mai face orchestratorul, la cererea maestrului? "Continuăm exact de unde am rămas, la «Calvarul unei inime pribegi». Facem al doilea ­spectacol din seria muzica uşoară a Bu­cureştiului interbelic, care se numeşte «Parfumele nebunelor dorinţi». Vom începe spectacolul cu ultima piesă din «Calvarul unei inime pribegi», şi anume cu «Vecina mea de vi­zavi». Avem şi ceva în plus: un trombon. Şi mi-am permis să aduc şi puţin jazz, iar dintr-un tango să fac un vals. Sunt artificii me­nite să aducă un parfum nou", ne explică orchestratorul-şef. Ca­pitala va "mirosi" "Parfumele nebunelor dorinţi" la 16 noiembrie. Au intâietate ora­şele Craiova, Târgovişte, Piteşti, Constanţa. Mână, birjar! Pardon, mâna dirijor! Por favor!

Sub aripa unui violist

În copilărie a fost foarte îndrăgostit de muzică. Marius Hristescu a crescut în ­armonie: tata era violonist, mama - flautistă. "Toate concertele filarmonicii la care mergeam când eram elev le urmăream pe partitură. Unul dintre prietenii de familie, violistul Mihai Epuran, m-a supus unui examen să vadă ce ştiu. De atunci, m-a luat sub aripa lui, să învăţ. Conservatorul pentru mine a fost doar o consolidare a cunoştinţelor pe care le acumulasem în şase ani de la Mihai Epuran. M-a învaţat şi limbi străine, fără să-mi ia nici un ban", spune cu recunoştinţă Marius Hristescu.

Reputaţia de compozitor şi orchestrator face bani

Anul 1999 marchează începutul colaborării cu Tudor Gheorghe, colaborare în urma căreia a luat naştere proiectul "Anotimpurile Poeziei Româneşti". Prima parte a acestui proiect, "Primăvara Simfonic", a obţinut titlul de cel mai bun compact disc de muzică clasică al anului 2001, trofeu oferit la decernarea Premiilor Industriei Muzicale Româneşti (martie 2002). Au urmat Toamna, Iarna şi Vara Simfonic. ­"Calvarul unei inime pribegi" a avut şi el un succes răsunător, fiind prezentat în ţară în peste 50 de spectacole jucate cu casa închisă. În urma reputaţiei de compozitor şi orchestrator, artişti valoroşi (şi din industria muzicală autohtonă) i-au solicitat colaborarea: Nicu Covaci, Loredana Groza, Marius Bodochi, Florin Piersic, Radu Fornea, Ştefan Bănică Jr, Paula Seling şi baritonul Daniel Prunaru (proiecte simfonice realizate pe scena Operelor din Craiova şi Cluj). Acum, Marius Hristescu "miroase" a parfumul nebunelor dorinţi (un nou proiect care, se pare, va avea acelaşi destin ca cel numit "Calvarul unei inime pribegi"). "Zaraza", "Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seara", "Mână ­birjar!" sunt doar câteva şlagăre ale muzicii uşoare interbelice care se vor face din nou auzite datorită dizeurului Tudor Gheorghe.

Unde îi este locul

Profesor titular la Catedra de Teorie-Orchestră a Liceului de artă "Marin Sorescu" din Cra­iova (1999-2001), maestru de cor al Coralei Academice a Filarmonicii "Oltenia" din Cra­iova (2001), dirijor al corului de cameră "Da Capo" din Bu­cureşti (2001-2004), în prezent dirijor al orchestrei Teatrului Liric "Elena Teodorini" din Craiova, Ma­rius Hristescu este o prezenţă constantă pe scenele principa­lelor instituţii de cultură din ţară (filarmonici şi teatre de operă), în dubla ipostază de dirijor şi orchestrator. Din iunie 2007 este şi prim-dirijor al Filarmonicii "Muntenia" din Târgovişte.


Respiră prin cânt
13/10/2007

Un al doilea Tudor Gheorghe nu poate exista, după cum n-am putea accepta niciodată o altă Maria Tănase.

L-a admirat mai întâi pe Tudor Gheorghe ac­to­rul. Apoi a avut plăcuta surpri­ză să-l desco­pere şi pe Tudor Gheorghe rapsodul. "Ca om care slujeşte folclorul, m-am bucurat să văd că se apropie de această lu­me. La începuturi, când a urcat pe scenă cu cobza lui, avea bucuria de a se întâlni în studiouri cu mari interpreţi de odini­oa­ră. De-a lungul ani­lor, ei au dis­părut, dar i-au transmis acea bucurie a desco­peririi de noi şi noi ramifica­ţii, de noi şi noi creaţii şi sti­luri de interpretare. Firesc pre­cum însăşi viaţa, respiră prin cântul popular. Aprecia­ză folclorul şi-l aşază acolo unde trebuie, la baza culturii na­ţionale. Nu s-a liniştit până când nu a ajuns să farmece cu darul lui oa­me­nii de pretutindeni", spune Marioara Murărescu.

NEÎNTRECUT "Pentru publicul de acum, Tudor Gheorghe este acel artist complet, care îşi înveşmântează sufletul în muzică, legănând lumea pe acorduri extraordi­na­re. Ascultătorii sunt mereu uimiţi de profunzimea sa. Ca actor, acordă importanţă cu­vân­tului. Este neîntrecut în ar­ta de a spune şi cânta lucruri pline de acele semnifica­ţii pe care în ultima vreme le găsim atât de rar în pre­zentarea muzicii, pe scenă sau în înregistrări", continuă rea­lizatoarea tv.

PE UŞA DIN FAŢĂ. Cum este Tudor Gheorghe atunci când coboară de pe scenă? "Exact ca acolo sus. Viaţa lui se derulează la fel de liberă ca şi muzica, fără nici o urmă de teatru, chiar dacă de formaţie este actor. Respiră prin cântec şi nu trebuie neapărat să ajun­gă pe o scenă ca să in­terpre­teze ceva. După ce l-am as­cul­tat, cu ani în urmă, cântând «Mărie, Mărie», într-un birou de la Muzeul Satului, într-un cadru mai personal, mi-am luat inima în dinţi şi l-am ­invi­tat la o ediţie speci­ală a emisiunii Tezaur Folclo­ric. L-am în­trebat despre vechi lăutari pe care i-a ascultat şi m-am simţit fe­ricită să aflu că-l admira mult pe Ale­xandru Cercel, lăutar de Muscel, de la care a preluat câ­teva melodii", spune Marioa­ra Mu­ră­rescu. "L-am întrebat apoi şi despre generaţia tâ­nă­ră, pentru că mereu am fost pre­ocupată de această conti­nuitate: privim în urmă, admirăm prezentul, dar trebuie să ne gândim şi la viitor. Pe cine credeţi că mi-a spus că admiră şi că va fi un bun interpret de folclor? Pe Liviu Tudor Vasilică, pe atunci necunoscut publicului larg. Tudor Gheorghe l-a prezentat în emisiune şi a su­bliniat că este medic. Era în­cântat de stilul vechi, auten­tic, promovat de Liviu şi de fap­tul că acesta reuşea să fie o apa­riţie deosebită nu doar prin costumul său, ci prin tot ceea ce pu­tea să transmită publicului. Atunci, acolo, la Tezaur Folclo­ric, a fost de fapt debutul lui Liviu Vasilică, care intra astfel pe uşa din faţă, cu un bilet excepţional: recomandarea celebrului Tudor Gheorghe."

Nu poate avea urmaşi

Deşi ţine la continuitatea artistică, Marioara Murărescu este sigură că un om de talia lui Tudor ­Gheorghe nu poate avea urmaşi... în plan artistic. "Este imposibil. Asemenea oameni sunt unici şi nu poate fi conceput faptul că ar putea fi cineva, oricât de talentat, continuatorul lor. Cel puţin eu nu cred asta. Tudor Gheorghe este şi poate fi receptat ca un model, datorită comportamentului său, datorită ­traiectoriei sale muzicale. Dar un al doilea Tudor ­Gheorghe nu poate exista, după cum n-am putea accepta niciodată o a doua Maria Tănase."

Impunea respect, aşa că nu putea fi îngrădit

Iubirea pentru folclor l-a făcut pe Tudor ­Gheorghe să prezinte o vreme emisiunea "Floarea din grădină". "Nu era doar un actor care venea pe scenă, îi întâlnea pe ­concurenţi, îi întreba de unde vin, ce vor cânta şi atâta tot. Era un om apropiat de cei care cântau, pentru că şi el iubea folclorul, îl studiase mult şi ştia ce e valoros în el.

În plus, el ştia să puncteze anumite lucruri, atât ca prezentator, cât şi în calitatea sa de ­interpret. Asta cu toate că artiştii trăiau înainte de ’89 vremuri grele. Dacă spuneai ceva ce nu le convenea conducătorilor de atunci, riscai să rămâi o perioadă pe margine. Dar Tudor Gheorghe nu putea fi îngrădit. Din câte ştiu eu, n-a fost nici măcar atenţionat vreodată din cauza unui cuvânt sau a unei atitudini. De ce? Pentru că acest om curajos şi sincer impune aşa un respect, încât nu cred că şi-a permis sau şi-ar permite cineva, oricine ar fi, să-l îngrădească în vreun fel. E prea liber în gândire, în exprimare şi în suflet, iar oamenilor acestora nu poţi să le pui stavilă."

Şi-a creat o lume unică

Destinul unui artist autentic intră uneori pe făgaşuri noi. "Actorul Tudor Gheorghe nu s-a apucat pur şi simplu să cânte, aşa, pentru că iubea folclorul şi şi-a spus că poate şi el să-l interpreteze", spune Marioara Murărescu. "A mers mai întâi la Insti­tutul de Folclor, a ascultat nenumărate înregistrări (transpuse de pe cilindrii de fonograf pe benzi) cu lăutarii şi rapsozii de odinioară. Acolo şi-a creat o lume. Lumea lui Tudor Gheorghe pe scenă, chiar dacă este o lume a cântecului popular, este una aparte. N-o întâlneşti la altcineva."


Instituţia fără moarte
14/10/2007

Tudor Gheorghe şi Universitatea Craiova. Două sim­boluri ale Băniei şi o singură iubire: alb-albastră.

Pe vremea în care fotbalul şi in­dustria erau mândria oltenilor, circula prin popor vorba că la Cra­iova există trei instituţii: uzina Electroputere, echipa Ştiinţa şi Tudor Gheorghe. "Singura instituţie care mai rezistă şi azi sunt eu. Celelalte două au falimentat", zice artistul.

IREVERSIBIL. Tudor Gheorghe a fost suporter declarat al Universităţii. Şi nu-i pare rău: "Mă bucur că am suferit pentru Craiova in cea mai frumoasă şi mai fastă perioadă a sa. Multă lume se întreabă când va mai fi echipa iarăşi ce a fost, dar eu spun apăsat: Craiova Maxima a fost un fenomen ireversibil". I-a compus şi un imn, pe care spectatorii îl ascultă pe stadionul "Ion Oblemenco" din Bănie şi azi, la fiecare meci: "Ţinem cu echipa noastră/ Şi la bine, şi la greu,/ O iubire alb-albastră/ La Craiova e mereu // Cântaţi şi voi/ Cântaţi cu noi/ Să-i încurajăm întruna/ Pe cei buni şi-ntotdeauna/ Alb-albaştrii să fie cei buni/ Hai Craiova!/ Hai studenţii!/ Suntem toţi cu voi până la sfârşit/ Hai Craiova!/ Hai băieţii!.../ Cu oltenii nu e de glumit// Râde soarele-n fereastră/ Duce vânt de la Craiova/ O iubire alb-albastră/ Spre Ardeal şi spre Moldova".

IMN SIMFONIC. "Am compus «O iubire alb-albastră» atunci când Universitatea a fost la un gol de finala Cupei UEFA. Am făcut-o din dorinţa de a oferi suporterilor bucuria de a cânta, nu de a huidui. Am sperat că melodia va rămâne peste timp şi uite că aşa s-a şi întâmplat", măr­turisea Tudor Gheorghe într-un interviu acordat Gazetei Sporturilor. Trubadurul promite că "atunci când echipa va domina din nou fotbalul românesc, voi reorchestra totul cu ajutorul unui cor simfonic. Din păcate, cred că voi avea de aşteptat, nu?"

Tudor Gheorghe nu a mai văzut un meci al Craiovei pe stadion demult, de dinainte de Revo­luţie. Televizorul e mai comod, timpul nu-i mai permite. Dar microbul muzicii lui a rămas în vestiarele din Bănie. Fostul antrenor al juveţilor Fane Stoica a rămas celebru pentru deplasările cu autocarul în care echipa făcea "terapie" prin muzica lui Tudor Gheorghe. "M-a ajutat pe mine ca antrenor şi pe jucători să-şi regăsească identitatea. Trebuia să ne formăm identitatea ca oameni, ca echipă, ca oraş. Ascultam peste tot Tudor Gheorghe. Şi la stadion, şi în autocar, în vestiare, peste tot erau CD-uri cu el. Era ca un microb. În fapt, eşti obligat să respecţi datinile unde trăieşti. În plus, şi acasă, şi la petreceri dacă nu se ascultau câteva melodii cu Tudor Gheor­ghe, parcă nu eram olteni", ne-a declarat Stoica.

LEAC PENTRU SUFLETE. Olteanul a schimbat clubul, fiind astăzi antrenorul Gloriei Buzău. Credeţi că s-a lecuit de muzica rapsodului? "Nu mai ascult la club, cu echipa, dar îl ascult la mine în maşină. Când eu eram jucător numai Tudor Gheorghe auzeam peste tot. Eu cred că el este printre puţinii care poate să răscolească firea noastră, rădăcinile noastre. Tudor Gheorghe are şi nişte expresii de la ţară de la noi, de la bunicii noştrii, care te ung la suflet. Ne face mai români", spune Stoica.

"Când eram antrenor la Craiova, era foarte supărat pe echipă. Nu mai venea la stadion. L-am chemat la noi, dar nu a mai vrut să vină. Şi atunci ne-a spus: «o să vin când o să luptaţi să fiţi din nou primii!». Eu am trimis din conducere să-i spună că nu putem să fim primii dacă nu este Tudor Gheorghe printre noi!"

"Trebuia să ne formăm identitatea ca oameni, ca echipă, ca oraş. Ascultam peste tot Tudor Gheorghe. Şi la stadion şi în autocar, în vestiare, peste tot erau CD-uri cu el. Era ca un microb. În fapt, eşti obligat să respecţi datinile unde trăieşti"

Fane Stoica,fost antrenor Universitatea Craiova

"Am compus «O iubire alb-albastră» atunci când ­Universitatea a fost la un gol de finala Cupei UEFA. Am făcut-o din dorinţa de a oferi suporterilor bucuria de a cânta, nu de a huidui. Am sperat că melodia va rămâne peste timp şi uite că aşa s-a şi întâmplat. Fanii fredonează şi azi «Ţinem cu echipa noastrăăă/ Şi la bine, şi la greeeu/ O iubire alb-albastră/ La Craiova e mereu»"


Homerul lui
14/10/2007

Ţăranul dac bărbos Octavian Blaga ţine un blog pe la Remeţi, judeţul Bihor, sub Stâna de Vale.

Pe multe blo­guri de pe in­ternet e po­me­nit Tudor Gheorghe, şi cuvinte de la­udă-s peste tot. Dar ce-a scris Octavian Blaga, un "ţăran dac bărbos" din Bihor, cum cu mândrie îşi spune, îţi merge la suflet. Tavi e cu vreo 30 de ani mai tânăr decât Tudor, dar parcă sensibilitatea ardeleanului stă sub aceeaşi zodie cu cea a olteanului: "M-am născut în aceeaşi zi cu Tudor Gheor­ghe, pe 1 august, la aproape trei decenii distanţă. Am primit muzica şi inima lui Tudor Gheorghe din acea primă zi ca pe o carte de învăţătură, fără de care m-aş crede azi tare sărac. Îmi amintesc prima dată când l-am văzut la televizor pe Tudor Gheorghe: eram cu bunicii mei, la Remeţi, scă­paţi, şi eu, şi sora mea, de rigoarea părintească. (...) Îmi amintesc seara aceea când Tudor Gheorghe s-a uitat la mine de la televizor: a urmat prima noapte când am stat şi m-am uitat la stele. M-a lă­sat bunicul, care apoi s-a dus prin­tre ele. Aşa s-a făcut Tudor Gheorghe, în mintea mea: ca şi grămada aceea de stele, pe care o descoperi pri­ma dată în viaţă, în fiecare noapte".

SALVATORUL. În această vară, în prag de aniversară (comună), Tavi mărturisea: "În anii adolescenţei din care am ieşit de curând, Tudor Gheorghe m-a salvat, de câteva ori, de la înec, mi-a pus pe suflet de multe ori chef de poezie, m-a apropiat de oameni pe care îi iubesc. (...) Oriunde am lucrat, slujbaş sau stăpân, a curs Tudor Gheorghe. Nu văd chip cum cineva să nu iubească ce cântă Tudor Gheorghe. Nu reuşesc să înteleg pe un român care spune că Tudor Gheorghe îl lasă rece. Pentru mine, Tudor Gheorghe este ce era pentru elini Homer. Tudor Gheorghe este Homerul meu".


Dincolo de raiul viilor
13/10/2007

22 de mii de rânduri de vie, 22 de mii de trandafiri de culoarea viitoarelor vinuri.

N-am ştiut nici unde, nici de ce ne duce acolo unde ne-a dus. Consemnul era: "surpriză". Neica Tudor (Gheorghe) ne-a luat de la teatru şi ne-a urcat în maşina lui "vorbitoare". "Am un Renault deştept - zice. Mă face tămpit în franceză şi mă ceartă de câte ori conduc greşit sau uit să fac vreo ma­nevră." Apoi maestrul a tăiat-o cu noi spre Segarcea. "Mer­gem la un prieten. O să vă pla­că." Am ieşit din "capitală" pe lângă tunurile de la in­tra­rea sinistrului muzeu "Nicolae Ceauşescu" al lui Dinel Staicu, am trecut prin Podari, localitatea de baştină a gazdei noastre (unde - minunea minunilor! - toate uliţele erau asfaltate, dar decorate cu "plantaţii" de balegă), ne-am rătăcit de vreo două ori şi, în sfârşit, am ajuns unde trebuia să ajungem.

VALŢUL ROZELOR. Ne-a plăcut chiar de la intrare. Era "Domeniul Co­roanei", vechea podgorie regală, res­ta­u­rată şi retehnologizată după standarde europene, de noii pro­prietari: Mihai şi Cornelia Anghel. După protocolul obli­gatoriu al prezentărilor, am pornit cu maşinile într-un minisafari printre parcelele de vie. Un mic imperiu - aveam să constatăm: 22.000 de rânduri de viţă, aliniate impecabil pe o suprafaţă de 276 de hectare. La capătul fiecărui rând, lumina câte un trandafir ale cărui flori aveau culoarea soiului de strugure pe care-l marcau: roşu, roz, galben, alb - Merlot, Muscat Frontignan, Chardonnay, Feteas­că albă. "Aici e raiul viilor!" - zice sentenţios Tudor Gheorghe, rostind, parcă, un vers de cântec şi tăind cu braţul o felie de zare. Era, într-adevăr, un paradis al viilor, cu blazoane de trandafiri. Un "valţ al rozelor" în onoarea viei...

Peste vreo oră, în pivniţele de la "Domeniul Coroanei", aveam să simţim parfumul vinurilor. Cu nimic mai prejos de­cât al trandafirilor, doar că "mi­rosit" cu cerul gurii. Tudor Gheorghe îşi zăbovea licoarea în gură, concentrat şi respectuos faţă de darul atât de pur şi de trudit. Degusta vinul ca pe un cuvânt rar, atent să nu rateze vreo nuanţă, vreo su­gestie.

ROMÂNEŞTE. Gândeam, privindu-l, că-şi ex­tra­ge din aceste arome gusta­tive viitoarele expresii şi sensuri ale cântecelor sale, mai lim­pezi ca vinul vechi. Şi mai gândeam că muzica lui, atât de carnală şi de parfumată, nici n-ar fi posibilă dacă Tu­dor Gheorghe n-ar iubi strugurii şi vinul.

Şi florile, bi­ne­înţeles, şi stelele, şi toate celelalte care se leagă între ele, înmănuncheate discret de mâ­na lui Dumnezeu. "Eu nu beau cu oricine" - mi-a răs­puns mai târziu Tudor Gheorghe, la o nedelicată întrebare de jurnalist. "Nu beau, de exem­plu, cu cei care tac când beau. Beau cu cei pe care vinul îi face vorbăreţi. Pe unii bă­utura îi inhibă, îi face taciturni, pe alţii îi face veseli şi creativi. Cu aceştia e o plăcere să ciocneşti un pahar. Mircea Micu, Fănuş Neagu, Tudor Gheor­ghe au creat în strânsă co­laborare cu vinul. Sorescu, în schimb, nu era băutor"...

Când am plecat de la "Do­me­niul Coroanei", tran­da­firii pâlpăiau multicolor, în timp ce Soarele se stingea pâclos în zarea pe care Tudor Gheor­ghe o "decupase" mai devreme cu braţul, marcând "ra­iul viilor". Drumul de întoar­cere, cu circulaţia ha­o­tică şi "cosmopolită" (căruţe, vaci, maşini de mare tonaj), ne-a schimbat brusc registrul tră­irilor. Din când în când, Re­naultul îl admo­nesta fran­ţuzeşte, cu glas de femeie, că n-a semnalizat, iar maestrul scăpa câte o în­ju­rătură să­nătoasă. "Eu vorbesc cu toate cuvintele limbii române - zice el. Mereu am probleme pe tema asta cu doamna Tudor."


Părintele înzestrat
13/10/2007

"Personalitatea este acel individ înzestrat cu ca­pacitatea de a se dărui", spunea Petre Ţuţea.

Ilie Tudor, tatăl lui Tudor Gheorghe (orice geniu are şi un tată!), este acel individ la care se referea Petre Ţuţea. A stat şapte ani închis la Aiud, doar pentru că era credincios. A fost acuzat că a vrut să răstoarne guvernul prin violenţă armată. Pedeapsa: 29 de ani de puşcărie. "Eram directorul căminului cultural, conduceam corul UTC şi mergeam la biserică. De aici mi s-a tras", spune nea Ilie.

EDUCAŢIA LEGIONARĂ. S-a dăruit credinţei, pentru ca la 35 de ani să fie obligat să-şi părăsească soţia şi cei trei copii. A urmat "studiile" la "facultatea neagră", alături de părintele Stăniloaie, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Petre Ţuţea etc. Studenţii din celulă jucau şah. Tabla era o batistă scrisă cu cărbune, iar poneii erau dumicaţii de pâine şi tutunul. "M-au prins bătând la Morse poezia «Cu Iisus în celulă». Am stat 40 de zile la izolare, fără pat, doar pe ciment. Pe mine m-au salvat tinereţea, educaţia legionară şi compania. Oricât ai fi de redus, când stai lângă un pom verde, înverzeşti şi tu", mărturiseşte dascălul din Podari.

În timp ce Ilie Tudor "înverzea" în celulă, soţia trebuia să câştige pâinea pe care avea s-o împartă la trei guri flămânde. "Greul nu l-am dus eu. 100 de grame de pâine le aveam asi­gu­rate în fiecare zi. Greul l-a dus nevastă-mea. Săraca, a albit de la Tribunalul din Craiova până acasă. Era frumuşică şi a trecut prin multe greutăţi. Dar am iertat totul!", îşi aminteşte nea Ilie.

CRUCEA PATRIARHALĂ. Tudor Gheorghe nu prea vorbeşte despre acea perioadă din viaţa tatălui său. A ales să-şi exprime durerea prin cântec, folosindu-se cu măiestrie de poeziile lui Radu Gyr şi Nichifor Crainic. A dăruit celor care au trecut prin "fa­cultatea neagră" sau celor care au avut părinţi "studenţi" la această sinistră "instituţie" superioară spectacolul "Cu Iisus în celulă". Poate că de la tatăl său a învăţat să dăruiască, devenind astfel şi el o personalitate. "Eu mi-am păstrat tinereţea sufletească, iar când viaţa m-a izbit din plin, am râs. Am rămas fără soţie şi trebuie să învăţ să trăiesc singur. Singurătatea este ca un plumb pe aripile păsării", spune tata Ilie, care are cea mai mare decoraţie a Bisericii Ortodoxe Române: Crucea Patriarhală.

"Am fost unul dintre cei 70 de olteni angajaţi de Codreanu la o prăvălie legionară. L-am ­cunoscut bine pe comandant, am dormit şi cu el în pat¦ Am fost acuzat că am făcut o mişcare să răstorn guvernul prin violenţă. Am fost pedepsit să fac 29 de ani de puşcărie. Eram directorul căminului cultural, conduceam corul UTC şi mergeam la biserică. De aici mi s-a tras"

Ilie Tudor


Actriţa care nu ştie să moară
13/10/2007

Nu i-a plăcut să trăiască pentru ea. A trăit doar pentru soţ şi copil. Îşi joacă rolul pe care l-a primit de la Marele Regizor.

Încearca să se rupă de teatru, dar nu reuşeşte. După 40 de ani de viaţă pe scândura Naţionalului din Craiova, actriţa Georgeta Tudor nu ştie "să moară".

"Am jucat mult, frumos, cu cinste, atâta timp cât, în 40 de ani, nu m-a huiduit nimeni¦ De când m-am pensionat am mai fost doar Alice din «Alice nu ştie să moară», o piesă a lui Gheorghe Truţă, după «Jurnalul» lui Alice Voinescu. Am îndrăgit personajul după ce am citit replica: «Mulţumesc lui Dumnezeu că pot iubi». Alice a trecut prin multe nenorociri în viaţă, dar a rămas cu dra­gostea pentru oameni. Şi eu îi pot mulţumi lui Dumnezeu că n-am urât niciodată pe nimeni", mărtu­riseşte Georgeta Tudor.

Pentru Alice, pe fiecare pagină care conţinea replicile, doamna Tudor a scris: "Gâ­ndeşte-te că va fi ultimul rol. Nu mai suporţi emoţiile". Când un actor joacă mai rar, emoţiile sunt mult mai greu de suportat.

Însa este şi mai greu să nu mai trăieşti astfel de emoţii. Adică să ieşi la pensie şi să stai deoparte de lumea căreia i-ai aparţinut, parcă, într-o altă viaţă. Acest sentiment îl are şi Georgeta Tudor, care nu se poate rupe de teatru, deşi îi are alături pe Tudor Gheorghe şi pe fiul lor, Adrian. "Nu m-am iubit niciodată pe mine. N-am trăit pentru mine. De când l-am cunoscut pe soţul meu am trăit pentru el, iar de când îl am pe Adrian viaţa s-a împărţit în două. Înainte de Adrian şi după Adrian", spune doamna Tudor.

FERICIREA. Sub nici o formă n-a vrut să se căsătorească cu "puştiul" Tudor Gheorghe. "Când a plecat la armată ne-am luat adio! Ce adio! M-am dus după el la Bacău. După ce s-a întors, n-am avut încotro, am rămas împreuna. Ne-am căsătorit legal abia după ce s-a născut Adrian", povesteşte soţia domnului Tudor Gheorghe. Şi uite-aşa, au trecut mai bine de 40 de ani de când cei doi actori joacă pe aceeaşi scenă a mariajului de pe Bulevardul Unirii (acolo au casa). "Am fost fericită de multe ori. Dar, la un moment dat, se închide o uşă, după care spui: «Gata, nu mai pot fi complet fericită». Acea uşă s-a închis pentru mine atunci când s-a prăpădit mama mea", spune Georgeta lui Gheorghe.

O CASĂ CU TOATE FERESTRELE DES­CHISE. "Femeia... Ce ştie femeia?/ Ea să şteargă sticla lămpii, să alinieze clondirele pe corlată,/ Să fie toate drepte, aşa să tragi cu aţa,/ Să te tragă, să-ţi pună ventuzele şi să nu-ţi iasă din vorbă/ Că ce ştie ea?" Acestea sunt "Rânduielile" lăsate de Marin Sorescu. Ei bine, femeia Georgeta Tudor ştie. Ştie ce bărbat are. "Tudor este ca o casă cu toate feres­trele şi uşile deschise. Îl are pe Dumnezeu deasupra lui, iar eu sunt omul de lângă el. Îl protejez atât cât se lasă protejat un om cu personalitatea lui. Tudor este acelaşi în toată ţara. E un român la el acasă, oriunde s-ar afla. Mi-am dorit foarte mult să am copil, mi-am dorit să fiu mireasă, să devin actriţă. Dumnezeu mi-a dat posibilitatea să-mi îndeplinesc aceste dorinţe. Tudor Gheorghe este tot ceea ce mi-am dorit. Poate şi mai mult."

"Nu eu am pus ochii pe el. El a pus ochii pe mine, încă de când eram la facultate. Era tare nebunatic, eu eram mai închisă, cu cărţile. El era o văpaie. Cum să mă căsătoresc eu cu un boboc? Dar n-am putut să ne rupem unul de altul. A fost şi greu. Am stat mult timp despărţiţi. Plecam în turnee cu lunile, dar când ne întîlneam deveneam o familie."

Georgeta Tudor


Uneori femeile surâd¦

Georgeta Loch (acesta era numele de fată al doamnei Tudor) a suferit pentru originea moştenită de la tatăl său, care era neamţ. "Mama a trebuit să divor­ţe­ze de tata pentru a putea să mă înscrie pe mine la şcoală. Fiica unui neamţ era duşmanul ţării", îşi aminteşte doamna. Dansul folcloric a fost o mare pasiune pen­tru Georgeta Tudor. Dar nu-i singura. Actriţei îi place să scrie poezii, deşi se întreabă retoric: "Cui îi mai trebuie poezie în ziua de astăzi?". "Uneori femeile su­râd,/ Aşa, fără moti­vaţie¦/ Să nu le întrebaţi de ce/ Poate nici nu ştiu/ Poate nu vor să spună/ Ce-şi po­ves­tesc singure-n gând/ În scurta zilei recreaţie/ Când forţele cu descântec le-adu­nă/ În trupul plăpănd.// Să nu întrebaţi de ce/ Surâde senin străina trecătoare/ Ignorând a străzii tentaţie/ Căci poate i-aţi tulbura cli­pa/ Când ascultă cum în pân­tecul ei/ O floare îşi pâlpâie aripa/ În infinita stare de graţie// Surâd cald/ Păstrând strivit sub arcadă/ Din fericirea iernii trecute/ Ultimul fulg de zăpadă/ Surâd cu blândeţe de floare/ Dimineţilor voastre pierdute/ Purtând speranţa zilei de mâine/ Pe umeri firavi ca văl de răcoare¦" Am în­drăznit să publicăm primele trei strofe din poezia "Uneori femeile surâd", scrisă de Georgeta Tudor. La 23 octombrie, cu ocazia "Zilelor Craiovei", doamna Tudor pune în scenă "Dulce toam­nă craioveană", un spectacol cu poezie, balet şi muzică clasică. Printre poeţii Geor­ge Topârceanu, Tudor Arghezi, Panait Cerna se va afla şi Georgeta Tudor, cu versurile de ea ticluite. În Sala Teatrului Liric, îşi vor mai da concursul Ivona Hristescu (la pian) şi soprana Diana Ţugui.


Sfânta treime a oltenilor
13/10/2007

Avea impresia că Tudor Gheor­ghe ţine în bra­ţe cobza de două mii de ani. Că-l cunoaşte de două mii de ani.

Grigore Vieru a acceptat cu multă bu­nă­voinţă să ne vorbească despre Tu­dor Gheorghe. "De ieri, de când mi-aţi telefonat, nu am închis un ochi. Noaptea, stând cu capul pe pernă, răscoleam prin amintirile care ne leagă. Nu voiam să-mi scape nimic, pentru că ţin prea mult la el ca să rămână ceva nespus." Poetul basarabean Grigore Vieru s-a aşezat pe canapea şi a început să depene firul amintirilor.

Jurnalul Naţional: Când şi cum l-aţi cunoscut pe Tudor Gheorghe?

Grigore Vieru: Cred că era pe la sfârşitul anilor 70. Nişte tineri din Chişinău avuseseră norocul să-l asculte pe Tudor Gheorghe vorbind şi cân­tând o noapte întreagă într-o cameră de hotel din Chi­şinău. Tinerii se întorse­se­ră acasă cu o casetă plină cu cân­tecele lui Tudor, printre care se rătăceau şi câteva po­eme semnate de mine. Mi se ji­lăviseră ochii de bucurie. Aşa l-am cunoscut pe Tudor Gheorghe - ascultându-l, dar nevăzându-l. L-am cunoscut personal mai târziu, la Bu­cu­reşti. Aveam impresia că-l ştiu de două mii de ani. Şi că ţine cobza în braţe de două mii de ani. L-am văzut adesea împreună cu alţi doi mari ol­teni - cu Marin Sorescu şi Adri­an Păunescu. Îi stătea bine între tăcerea lui Marin şi glasul tunător al lui Adrian. Ve­deam Basarabia mai apă­rată în acea sfântă treime.

Cu harul, la luptă!

Jurnalul Naţional:Pe ce se bazează prie­tenia dintre dumneavoastră şi el?

Grigore Vieru:Pe aceeaşi dragoste pentru genialul nostru folclor poe­tic şi muzical şi pentru marea noastră poezie clasică - valori pe care Tudor le promovează în mase o viaţă întreagă. Dânsul nu s-a declarat niciodată di­si­dent, dar creaţia sa nu a fost altceva decât o ripostă dată manelelor politice din vre­mea totalitarismului co­munist. Harul său luptă şi azi împotriva subculturii poetice şi muzi­cale. După ce îl asculţi pe Tu­dor, te întrebi mirat: cum şi de ce apar zilnic atâtea cărţi de poezie care nu spun ni­mic inimii şi minţii omului, cum şi de ce apar atâtea cântece fals europene, adesea com­pilate sau plagiate fără de ruşine?! Lasă că fiecare ro­mân nu se mai naşte poet şi compozitor!


Jurnalul Naţional:Cât de mult vă uneşte stilul comun abordat care ne îndeamnă spre recu­legere şi sfinţenie?

Grigore Vieru:Este cea mai frumoasă lau­dă pe care ne-o aduceţi amândurora. Vă mulţumesc. Cred că se va bucura şi Tudor pentru ea. Dar să ştiţi că noi nu abordăm reculegerea şi sfinţenia - noi ne-am născut o dată cu aceste daruri care în epoca denigrării lui Eminescu par vetuste rătăciţilor, ca să nu zicem răuvoitorilor. Să se fi învechit oare România lui Eminescu?! Să se fi săturat oare şi nemţii de Goethe şi englezii de Shakespeare?! Apoi nu oare şi prin reculegere şi sfinţenie, adică prin jertfă s-a clădit România?!

În zona de conflict

Jurnalul Naţional:Ce înseamnă opera maestrului Tudor Gheor­ghe pentru cultura româ­nească din Basarabia?

Grigore Vieru:Tudor Gheorghe înseamnă enorm pentru cultura Basarabiei. Imediat după Unirea de la 1918, în Basarabia veniseră o mare personalitate pedagogică şi politică, Onisifor Ghibu din Ardeal şi mulţi învăţători şi profesori din ţară printre care şi părinţii lui Adrian Păunescu, care au pus bazele învăţământului din Basarabia complet analfabetă până atunci. Tudor Gheorghe, alături de alţi artişti postbelici, au repus, împreuna cu inte­lectuali basarabeni, ba­zele culturii naţionale în Ba­sa­rabia. Să nu uităm că folkul basarabean s-a născut din cântecele lui Tudor, iar is­to­ri­cul cenaclu condus de Adrian Păunescu tot din cobza lui Tudor a răsărit.

Jurnalul Naţional:Ce dor comun leagă publicul din Basarabia de maestrul Tudor Gheorghe?

Grigore Vieru:În timpul războiului din Transnistria Tudor venise în Basarabia. Dispăruse pe neprins de veste pentru câteva zile din Chişinău. Nu ştiam unde-i şi eram foarte alarmat. În vremea aceea se putea întâmpla orice. Unde credeţi că fusese? Chiar în zona de conflict. "Eşti nebun!" - i-am spus cu lacrimi de bucurie în ochi când l-am văzut întors viu la Chişinău. De fapt, el repetase gestul, la fel de curajos, al lui Adrian Păunescu care, pe la sfârşitul lui mai 1977, trecuse Nistrul împreuna cu Doina şi Ion Aldea-Teodorovici şi cu mine şi cânta la cobză "Treceţi, bata­lioane române Carpaţii" la doar câteva sute de metri de cazaci. Nu eram un batalion, dar păream astfel.

Cacealmaua

'Cui nu-i plac aplauzele? S-a inoculat ideea că mie nu mi-ar plăcea, pentru că nu prea las publicul să aplaude. Dacă eu rog sala acuma să nu aplaudăm, lumea se sperie puţin şi se gândeşte: «Nu vrea nebunul să batem din palme!»'
'Cui nu-i plac aplauzele? S-a inoculat ideea că mie nu mi-ar plăcea, pentru că nu prea las publicul să aplaude. Dacă eu rog sala acuma să nu aplaudăm, lumea se sperie puţin şi se gândeşte: «Nu vrea nebunul să batem din palme!»'


12/10/2008
de Miron Manega

Când nu e artist fundamental, Tudor Gheorghe este oltean curat şi zglobiu ca zaibărul. Îi plac păcălelile şi farsele isteţe.

Când nu e artist fundamental, Tudor Gheorghe este oltean curat şi zglobiu ca zaibărul. Îi plac păcălelile şi farsele isteţe.

Nu le aplică însă oricui, ci doar celor încrezuţi. Într-un interviu publicat într-o revistă de vinuri (Wine & Spirit Club), el povesteşte cum i-a păcălit pe francezi, convingându-i că unul dintre cele mai bune vinuri ale lor este, de fapt, zaibărul oltenesc.

CELE DOUĂ DESCĂLECATE. "Atunci când păcăleşti pe cineva, când minţi, condiţia de bază a reuşitei este, în primul rând, să pleci de la un sâmbure de adevăr unanim cunoscut" – spune Tudor Gheorghe. Aşa a făcut şi el în Franţa. Înainte să meargă acolo, prin anii ’70-’80, a citit două cărţi ale lui Pierre Gouttier, părintele vinului Beaujolais... Şi pentru că francezii erau excesiv de mândri de vinul lor, Tudor Gheorghe s-a gândit să le tragă o cacealma oltenească. Ajuns acolo, s-au strâns mai mulţi la un pahar cu vin şi la un cântec. "Eu beam şi cântam, ei beau şi ascultau. Când se mai încălzise atmosfera, le-am zis că Beaujolais-ul lor e de fapt o clonă a zaibărului oltenesc. Şi le-am argumentat cu date exacte, începând de la romanii care au găsit în Dacia nişte resturi de viţă-de-vie pe care un rege de aici, unul, Burebista, se apucase să o taie. Şi, dacă tot au găsit-o, au dus-o galilor proaspăt cuceriţi. Aşa a ajuns prima oară viţa-de-vie în Franţa, direct din Oltenia noastră. Ăsta ar fi fost primul «descălecat» al zaibărului în Beaujolais. Apoi a venit prăpădul făcut de filoxeră, în 1790. Şi a plecat acel Gouttier prin lume, să caute salvarea. A ajuns şi la noi, unde a găsit intact «originalul» viţei-de-vie din Franţa. Că p-aci încă n-ajunsese filoxera. Şi a dus-o, pentru a doua oară, acasă la el, restabilind în Beaujolais viile franceze. Adică aşa a avut loc al doilea «descălecat» al zaibărului în Franţa. Aşa că marele vin al francezilor de azi, pe care ei îl beau doar la ocazii rare, nu e altceva decât zaibărul pe care, la noi, îl bea tot ţăranul, zilnic… Cu atâtea date istorice «exacte» m-au crezut." Ca să-i înfunde de tot, anul următor Tudor Gheorghe le-a dus francezilor un vin românesc din Golul Drâncii. "Un vin cum numai în acel loc se poate zămisli. O minunăţie! L-am luat cu mine într-o damigeană şi l-am prezentat francezilor ca fiind zaibăr. Din ăla din care are tot olteanul pivniţa plină. Era atât de minunat acel vin din Golul Drâncei, încât francezii s-au simţit dintr-o dată mici, mici de tot."

ZGOMOTUL DIN MUZICĂ

Pentru Tudor Gheorghe, muzica e ca vinul. "Pe vremuri, la Paşti – povesteşte el –, cu câteva ceasuri înainte de Înviere, veneau femeile la biserică, cu coşurile frumos împodobite cu ştergare şi pline cu bucate: în fiecare coş erau două sticle cu vin, o pâine în ţest, ouă roşii, brânză şi friptură de miel." Vinul avea un context al lui, un cadru, ne explică Tudor Gheorghe, nu se bea oricum şi oricând. "Bătrânii noştri se apropiau de vin cu demnitate, cu un soi de religiozitate... În ziua de azi, s-a ajuns până acolo cu mistificarea vinului, încât, mergând la un prieten, la Drăgăşani, am văzut într-un magazin o chestie de o culoare incertă, denumită suspect «băutură cu aspect de vin»." Aşa şi cu muzica de azi – ne sugerează maestrul: e un zgomot cu aspect de muzică.